VESNICIE... DURATA UNEI CLIPE CAND SUFLETUL ROTESTE ASTRE SPRE UN ALT SUFLET,REGASINDU-SE IN VECHIMEA PLANETEI,DINCOLO DE CALEA LACTEE,REGASINDU-SE SI PICURAND STELE,NESFARSIT DE NESTEMATE PE MACII ORBITORI DE ROSII AI DRAGOSTEI...
Mi-e frig si noapte si imi vreau iar soarele. Ma cant si ma plang pe dinauntru si pe dinafara dupa soarele meu. Cumva s-a dezlanat si s-a varsat lumina… Mi-e dor de ea si ma cutremura gandul ca s-ar putea stinge cumva jarul asta si flacara primita de la soare mai demult. M-am tot batut cu vanturile si flacara mi s-a facut mai mica.
Ma duc sa-mi caut focul, ca mi-e frig…
Merg si-mi ingheata mainile. Se inrosesc de frig. Dar trebuie sa le tin afara, sa desir ceata groasa din fata mea. Mi-e o ceata laptoasa si cenusie si deasa de tot. In ea tremura multe ganduri si ma trag in toate partile. Ma clatina si ma vor inauntrul lor acolo, in desisul ala de intrebari si frecusuri ale mintii mele. Ici si colo, noduri groase, ca niste funii – temerile din ultimele zile, fricile, povestile cenusii de mai demult…
Ma uit la cer, abia il vad din ceata. Si nu-mi vad stelele mele, cele care imi cantau pana de curand. Nu-mi vad luna, de care stiu c-ar fi sa fie plina in noaptea asta.
Merginainte si ma ud la picioare. Asa mi-a fost dintotdeauna, mereu m-am udat si mi-a fost frig la picioare… Doar incaltarile de muntecele lasate acasa, vor fi fost bune, dar… Am plecat asa ca m-am simtit: desculta si dezbracata. Si crezand nebuneste in foc…
Merg si nu vad nicio carare, niciun drum. Unde e muntele meu? Imi cant incet, ca unui copilas in leagan. Mi-e mai usor asa. Mi se arata toate mai prietene.
Oboseala ma poate adormi si frigul ma poate amorti. Intr-un fel sunt ca fetita cu chibriturile, doar ca am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, sa-i sorb fumul sacru. Si sunt in mers, in drum, in cautare. Nu am ramas intre ziduri vechi de case.
Sunt in alta poveste. Ma duc sa-mi gasesc focul, sa-mi hranesc si sa-mi cresc flacara. Ca sa nu-mi mai fie niciodata frig…
Plouă...
Pe trotuarul negru felinarul desenează
O enorma violetă —
Violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
Chipul ei oval şi palid
De nocturnă şi cochetă
Magdalenă
Ref : Nu ştiu cine eşti
Şi nu ştiu cine sunt —
Atât mai bine.
Hai cu mine...
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefacându-ne-ntr-un bloc —
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.
Plouă...
Pe trotuarul negru paşii ei se-ncrucişează
Cu grăbiţii paşi ai celor ce-o privesc
Şi-apoi dispar.
Si tăcuta Magdalenă
Se strecoară ca noroiul
Ce dispare în canalul deschis larg langă trotuar!
Ref : Nu ştiu cine eşti
Şi nu ştiu cine sunt —
Atât mai bine.
Hai cu mine...
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefacându-ne-ntr-un bloc —
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.
N-are vreme s-o-nsoţească nimeni,
Nimeni n-are vreme
S-o mai cheme...
Plouă, plouă printre case
Şi trotuarul ud sclipeşte.
Ca o candelă aprinsă
La icoana Magdalenei păcătoase.
DACA NICI UNUL DIN ADVERSARI NU CEDEAZA , INSEAMNA CA AMANDOI SUNT VICTIMILE ACELEIASI ERORI...
"M-am simtit intotdeauna bine
Intre palmele femeii iubite,
Chiar si atunci cand am curs printre ele
Sub forma unui suvoi de nisip cu suflet.
Mi s-a infierbantat sangele in clipocit tumultos,
Alergand navalnic catre capilare infierbantate
Si am trait senzatia pierderii de sine
Prin mangaiere prelungita
Sub asaltul degetelor cu manechiura perfecta.
Palmele femeii iubite scriu povesti pe trup de barbat,
Iar intre a fost odata si au trait fericiti
Nu incape decat o noapte de dragoste.
Cand imi este dor de palmele tale
Curg ca nisipul fierbinte
Sau ca un coniac bun, invechit cu rabdare,
Picatura cu picatura, in betie deplina,
Spre a uita macar temporar
De atingerile degetelor lungi,
Cuprinse de freamat…
Ma trezesc dimineata bolnav de cosmaruri
In care trupul tau este jertfit sarutarilor straine
Si-mi prepar, clatinandu-ma, o cafea la ibric,
Conştient că din caimacul gros
Imi vor face semne de aducere aminte
Aceleasi amprente catifelate
Ale degetelor tale…" C.L.
Eu vin din ironie si din destrabalare din gari nenorocite si linii de cosmar... dar te percep sinoptic, ca pe o exaltare a ultimei iluzii ce mi s-a dat in dar...
Sarbatoarea de Mos Nicolae a ramas atarnata intre doua lumi. E pentru oameni mari sau doar pentru copii? Pe mine ma ispiteste mereu cate un gand sa-mi asez pe pervaz ghetutele cu toc, dar ma opreste spaima ca le-as putea gasi goale, sunand a dezamagire…
Mos Craciun vine in fiecare an si pentru mine. Fie ca-mi asaza sub brad cate-un pachetel legat cu funda, fie ca daruieste mai intai copilului un strop de inspiratie in plus, cat sa-mi poata face un desen care sa-mi aduca bucurie o data cu felicitarile, el imi da semne ca ma iubeste si acum, poate chiar mai mult decat in anii dintai ai vietii cand, fiind vremuri grele in casa noastra , nu reusea sa ajunga chiar intotdeauna. Dar Mos Nicolae nu a mai venit de mult, chiar daca l-am asteptat.
Am in dulap ghete scumpe, elegante, din piele fina si catifelata la atingere. Dar ma gandesc cateodata ca as renunta oricand cu bucurie la toate agoniselile, ca sa ma intorc la o varsta la care stiam ca mi se cuvin toate darurile viitorului, ca e dreptul meu sa astept miracolele sa vina de dupa perdea. Mi-e drag dintotdeauna Sfantul Nicolae si ma rog sa aiba grija de familia mea si de linistea noastra. Si tot lui ii cer, in toate rugaciunile, sa ne lase inocenta in suflet, sa ne apere de oboseala inimii, sa vina si la noi mereu, an de an, ca sa ne aduca in casa sarbatoare si speranta. Si sa ne ingaduie sa fim, din cand in cand, copii, pentru ca tare e greu sa fii tot timpul om mare…
Astept un gand!.
Vraja exista!
p.s.V-ati pregatit ghetutele?
... si acolo, prinsa intre lumi, asternuta cumva, intinsa cumva ca o palma desfacand portile cerului, o trecere.
Nu era parca de atins, te sorbea cumva intr-insa, ca intr-un zbor dulce.
lumina Ingerului vine din inima fiecarui om, suflandu-se prin ochi, ca suflarea Celui Ce Ne Respira.
Numele ei este iubire...
Am sa privesc cu ochii in care ea mi-a fost cursa, ca sa o vad in ochii tuturor.
Si daca va fi cate un om care-si va fi pierdut visul, voi merge impreuna cu el in adancuri si in inalturi, ca sa il regasim, deschizand inima. Ca sa ii curga lumina prin ochi. Sa ii curga iubirea...
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"...
Si totusi... Ce mare invatator despre viata e moartea!
Cel mai credincios tovaras de drum. Acela care iti sufla mereu langa tine, aratandu-ti minunatiile vietii. Acel "ca si cum asta ar fi ultima zi, ultima clipa"...
Trecerea. Trecerea prin moarte.
Nu stiam cum e. Imi trecuse candva, aproape, o umbra. Credeam ca e aia, strangerea aia de inima... atat de tare ca se opreste draga de ea si gata.
Dar nu a fost asta. A fost... Da. e fara cuvinte.
E coplesitor zborul acela acolo, Acasa. Usor, pe fir de lumina, de duci putin acolo, in locul nesfarsitei iubiri... De unde nu prea vrei sa mai vii... dar te trage tot bland inapoi, firul intins, tinut de cel care te asista in trecere.
Am invatat cum sa te speli de tot. Spalatul trupului celui plecat e un gest simbolic. Am invatat spalatul sufletului, al mintii, a tot ce mai ramasese agatat, incrustat in memoria celulelor, ca traire. Nu ca informatie, ci ca traire.
Mi-am amintit si lepadat una dupa alta toate poverile. Toate durerile care mai ramasesera, spuse si nespuse. Tot ce ar fi fost de neiertat si de iertat lor si noua.
Si cand a fost trecerea... a fost. Dulce si blanda, ca un vant cald care te poarta pe brate iubitoare in Iubire. N-are rost sa zic, e fara cuvinte asta.
Si am plans tot timpul..., pana s-au dus toate cioburile care urateau felul in care vedeam tot ce e aici, in lumea in care umblam acum.
Si m-am lasat sa trec in noua viata, aia in care avem altele de pretuit.
Nu mai conteaza decat asta: Iubirea. Din care abia acum stiu sa gust. Si pe masura ce o gustam, o varsam inspre lume...
Si legamantul facut mie insami a fost sa ma darui asa cum sunt, spunandu-mi "te iubesc"- urile si iertarile si binecuvantarile catre toti si catre mine acum. Acum cat ei sunt in viata, cat noi suntem in viata.
Fiece clipa poate fi ultima. Vreau sa fi spus "te iubesc" inainte de a iesi tu pe usa, inainte de a iesi eu pe usa, inainte de a adormi, inainte de...
Vreau sa traiesc cum imi este drag, inainte de trecere.
Multumesc vietii ca m-a adus la acest prag. Multumesc mortii ca m-a trecut peste el, aratandu-mi stralucirea de-Acasa si tinandu-ma in iubire. Multumesc de renasterea daruita.
Si ma rog sa fie pentru tot omul acel ceas, fara spaima si tremur, in care sa se limpeazeasca atat inima si ochii lui incat sa vada ce e cu adevarat de trait.Si sa fie risipirea prafului din ochi, al necazului si otravirii de sine, al mizeriei care apasa si umple venele luminoase ale fiintei noastre, scuturarea de prostii si fleacuri, astfel incat fiecare clipa sa fie traita asa cum ne este ea data: un dar de iubire.
Fiindca viata insasi e o forma a nesfarsitei Iubiri...
Si peste toate, din toate sufla Iubirea.
Invartind roata vietii, invartind toate lumile...
In miezul suflarii ingenunchem spre a simti atingerea vietii:
Lumina stelelor peste noapte
Starea de zbor cand ma las sa plutesc in oceanul de dragoste
Care-mi misca pieptul cand suflu,
Starea de imbratisat si iubit cand ma las sa simt asta...
Se credea uitata. Voia o plapuma noua . Pufoasa. In ciucurasi de conuri. Asteptand-o, si-a acoperit spatele garbov cu snopi de frunze vestede. O intepau junghiuri iuti. In rafale de vant.In stropi de mazariche. Si cand nu mai spera , a zarit-o . Cucoana infumurata, cu nasul pe sus si capu-n nori, si-a suflecat manecile , a scos sita veche si, minunea minunilor! A inceput sa cearna. Fara sa-si mai faca socoteli. Las-o incolo de criza, ce restrictii, ce consum moderat? A invaluit padurea, a croit haine , pe masura, pentru toti carpenii, teii si pinii . A pus scufite tufelor. Mangaind aleile. In mers usor. De zana buna. In cateva ore a dereticat toate cotloanele. Alb. Alb peste tot. Surprins fara caciula, i-or fi ascuns-o vrabiutele alea jucause pe undeva,bradul din fata ferestrei mele
Se spune ca violetul este culoarea divinitatii oare(de ce) doar in linistea
singuratatii
se intelege mai bine pretul
sinceritatii ? impart clipele la doi in aceeasi clepsidra incercand sa manipulez timpul
dar dezlantui doar furtuni de nisip
catre miazanoapte..
Se intampla sa nu intelegem ce se intampla. Ne speriem, ne ascundem si cautam motive, raspunsuri si scuze. Ne urcam in vaze de cristal, in pahare cu picior pline de margaritari si cateodata in farfurii cu supa fierbinte si ne dam drumul pe partia plina de instincte dezghetate, cu senzatia ca ale noastre sunt cele mai sincere, cele mai curate si cele mai putin vinovate. Ajunsi la capatul secundei, ne dam seama ca nici nu se poate repeta, nici nu se poate anula, ca guma de sters isi are si ea limitele ei si ca oricat am incerca, "eu" nu mai e doar "eu", e "eu" plus sania si partia si paharul cu picior. Ca "eu" nu mai intelege nimic, ca pastilele dimineata si muzica fara versuri te adorm si ca nimic nu e mai putin adevarat decat ca frigiderul s-a obisnuit cu magnetii si-au ramas acolo. Ca eu sunt altceva decat eu.
Mi se potriveste toamna. In tonuri. In soapte . Si zvonuri. Imi place iarna. Dincolo de tropote. In speranta ca vin renii. Cu povesti albastre. In zbor de ingeri. Si falfairi cuminti de doruri. Si daca si portia de zapada s-a epuizat, aduc in casa bradul. In verde . In beteala. Ma mint frumos,am luat vorba cuiva. Suna bine. Calm. Ca o promisiune. Gandurile nu pot fi ascunse. Alearga. In stoluri. Intrec departarile. Topesc orgolii. In lumea lor, a gandurilor, lumea arata altfel. Un basm fara inceput. Fara sfarsit. Ca si norii. De toamna. De iarna. De zapada. De lacrimi.
Imi place sa-mi imaginez stropii de ploaie,ca fiind lacrimile...ce nu le pot plange...
Ma resemnez, traind cu speranta ca atunci cand cerul va seca...
Mi se vor umezi ochii.
Pentru cine nu stie cu cate cuvinte se cumpara kilogramul de gheata, sa caute soarele. Si cand l-o gasi, sa-mi dea de veste. As avea cateva economisite. Multumesc!
Auzisem ca, undeva, in lume, niste oameni asteapta sa fie loviti de uragan. Ei stiu clar ca vine.Ma gandeam cum asteapta oamenii aia sa vina uraganul, sa faca ce face si sa treaca. Dupa cum suna tot felul de instructiuni, ar fi sa stea culcusiti si adapostiti, sa suporte ce o sa fie si apoi sa isi reia viata. Cum vor putea...
La mine a fost altfel. Nu stiam ca o sa fie uragan. Ma gandeam eu la o furtuna, ceva, dar... Nici macar nu am avut semnale si intructiuni. Cand m-am dus si eu frumusel, ca omul, sa mai iau o lectie de zbor, sa mai umblu putin prin stafunduri ca sa ies si sa urc, nu stiam ce vine. Stiam doar ca o sa cobor.
Vorba unui Batran din Anzi :cu cat cobori mai mult, cu atat urci mai mult...
Eiii, si apai am avut parte de coborare. Umblatul prin strafunduri, pe acolo pe unde nu mai stiu si nu am mai vrut sa stiu, e trebusoara de maaaare adancime. Si nu e ceva neaparat cu intuneric, fantome,NALUCI, brrr, bloody and horror movies.
Noooo... Fix ca in zisa de mai inainte, in miezul intunecimii, acolo unde n-ai vrea sa te duci nici cu gandul, gasesti comori. Locul cel-mai-fricii devine locul de unde desfaci un miez de putere. Partea din tine care fugise departe de lumea dezlantuita sau partea alungata de tine, fiindca ai crezut ceva ce ai zis tu sau ti-au zis altii despre tine, partea aceea o gasesti umbland prin launtru-ti si o primesti spre intregirea ta. O primesti cu dragoste. Cu muuuulta dragoste. Si clipa aia de dragoste dintru inceput, din regasire, este de nepretuit... Esti tu si tu, daruiesti si primesti dragoste din tine si pentru tine.
Si pe urma te iubesti. Incepi sa te vezi altfel. Incepi in sfarsit sa te vezi si sa te privesti cu intelegere. Si poti ierta si te poti ierta. Pentru ca asa, iubind, intelegi...
Imi spunea cineva odata ca face tot ce poate, dar nu poate ierta. Oricat de mult ar vrea, e doar din gura, nu din inima. Nu stiam nici eu prea bine cum sa... Dar acum parca pricep.
Una din des-faceri e intelegerea. Pricepi de ce si cand vezi - nuuuu... nu e treaba de minte, nu e niciun tipar, nu e tehnica, nu e "deci" - cand vezi in sensul ca simti, stii de ce dar nu poti spune, e de acolo, din "fara-cuvinte", cand pur si simplu STII si stii de ce era sa fie asa, ca sa fie asa cum e acum, adica exact asa cum trebuie sa fie, ti se face limpede tot si intelegi. Si se dezleaga multe si se face curat. Intelegerea din iubire goleste, scoate ceea ce tinuse fiinta ta agatata si n-o lasa sa mearga si si mai si, n-o lasa sa zboare... E ca si in scrierea lui Jules Verne, cand se taie sforile nacelei si balonul se inalta in vazduh, eliberat de ultimul lest.
Ei, cam asa imi e mie. Numai ca e intr-un fel ciudat. Nu sunt doar sus, plutind frumusel pe aripile vantului. Am intrat in uragan. Nu a venit el peste mine, nu l-am asteptat culcusita undeva, cu usile si ferestrele bine intepenite. M-am dus in el, fara sa stiu in ce ma bag... Cand dai drumul la lest, chiar si la nacela, cand lasi si dezlegi ceea ce te impieica, pe de o parte, si cand iti recapeti parti din tine - care iti vin ca noi, ca nu le mai stia de... nici nu conteaza de cand- , esti luat la varteje si aruncat de colo-colo. Nu e usor sa inveti iar cum sa mergi, cum sa pasesti. Plus ca mai vii si cu alte alea. Mai vii si cu o stare de bine de aia de nu incapi in piele. Mai vii si cu niste forta si forta este cu tineeee...
Eeehhh... Una peste alta, uragan. Asta e. Mai tare ca frutuna de anul trecut. Nici nu stiu daca vreau sa treaca asa repede. Incepe sa-mi placa felul in care dau cu fundul de pamant intr-un fel nou. Doare la fel de tare ca inainte, dar de data asta... ma distrez.
Miscatul asta de colo-colo, rasucitul perspectivei si vazutul jocului... HMMMM! Cand te trage furtuna de gat in sus, sa vezi mai bine ce se petrece - , in timp ce tipi apuci sa vezi tabloul, esti gata sa prinzi shkema (zic "shkema" de douaj'de ori pe minut), si pe cand pici in "realitate" iti dai seama ca inteleapta concluzie, marea revelatie de o clipa ti-a si fugit, odata cu aerul ce-ti vajaie pe langa urechi, in "curentul" caderii...
Cam asta e, dragii mei. Daca va apucati mai serios sau mai in gluma de recuperarea sufletului, sa stiti macar ceva. Foarte posibil, foarte, uraganul... E bine sa stiti. Oricum, n-o sa va foloseasca la nimic, ca asta e shkema, sa fiti luati prin surprindere si mai ales prin sus-prindere.Cat poate sa tina? iar nu stiu... Unul din prietenii mei dragi zicea ca pentru a integra doar o singura experienta, cu urmarile ei cu tot, i-au trebuit vreo sase luni...
Las sentimentelor cale libera si le acord prioritate maxima
Regina iernii mi-a marturisit din secretele ei si mi-a dezghetat inima . Acum mai tot timpul e beata . Bataile ei se sincronizeaza cu dansul fulgilor de nea si pentru prima oara simt cum se intregeste .
Ar trebui considerate povesti de dragoste numai cele impartasite, in care un El iubea o Ea si Ea raspundea pe masura? Dar cand o Ea iubea un El si El habar n-avea?…su nu voia sa aiba habar?
Ne proiectam idealurile iubirii dupa modelul cel mai simplu, cel mai aproape de inaltul cerului, de piscul fericirii. Visam, cu suflet fraged, la povesti de dragoste in care ne daruim sufletul si ni se raspunde cu masura inmiita. Citind cartile cele mai frumoase ale lumii, crestem cu speranta ca destinele inimii ne vor fi simple. Ca vom intalni din prima iubirea care sa ne tina o viata si o eternitate. Dar, uneori, ne pomenim ca ne traim vietile mai mult in vis.
Ce e iluzie si ce e realitate intr-o poveste de dragoste? Nu-i asa ca sunt adevarate, profunde, si iubirile noastre adolescentine in care il visam pe actorul din filmul preferat, pe cantaretul refrenului acela care ne-a schimbat ritmul batailor inimii, pe scriitorul care a asezat pe hartiile nemuririi cea mai frumoasa nuvela pe care am citit-o vreodata?
Avem idoli si iubiri de taina. Dar eu cred ca exista mari iubiri, chiar daca ne fac sa ne tresalte inima pe furis. Chiar daca nu au sorti de izbanda si niciun viitor. Si, totusi, uneori ma intreb si eu, iubirea lui Scarlett O’Hara pentru Ashley a existat, n-a existat?…
Aud adesea in jurul meu remarci de genul: “vai cat te invidiez!”. De ce?! Pentru ca pun capul pe perna dupa 16 ore de munca ? Sau nici atunci ,pt ca incep activitatea de acasa-si nu vreau s-o descriu aici.... Pentru ca iau un salariu injumatatit ,pentru un volum de munca dublat?:) De asta ma invidiati??? Pacat...
Eu nu o invidiez pe prietena mea care tocmai a cheltuit 20% din valoarea unui apartament cu 3 camere situat intr-o zona decenta, pe haine si pantofi. Nu o invidiez pe tipa cu care ma intalnesc adesea la diverse cursuri si care are functii pe cartea de vizita mai multe decat toti anii mei de scoala defalcati. Nu o invidiez nici pe carierista mea preferata, modelul meu in afaceri, care la 37 de ani tot ce a realizat nu are puls si atunci cand a realizat ceva, nu o tinea nimeni de mana. Nu invidiez nici jucatorii de fotbal profesionist plecati prin tari straine pe bani multi departe de familie si prieteni. Nu ii invidiez pe oamenii astia. Pentru ca sunt singuri. Si singura sunt si eu, nu trebuie sa imi doresc sa le seman altora.
O invidiez in schimb pe tipa aia care statea la masa cu prietenii ei si care desi nu a cerut, a primit de la iubitul ei 2 cuburi de gheata in pahar. Ii invidiez zambetul si sarutul de recunostinta pe care i l-a oferit in schimb. Ii invidiez pe prietenii mei buni care locuiesc impreuna de ani de zile si care desi se mai cearta cateodata, nu uita sa isi faca reciproc zilele mai frumoase. Pe cei care atunci cand li se intampla un eveniment important, se grabesc sa il imparta cu cineva. Pe cei care pleaca in concedii in insule pustii pentru a fi doar impreuna. Pe cei care rad fara sa spuna bancuri, pe cei care se privesc in ochi si isi spun cat se iubesc fara cuvinte.
Am citit undeva (imi pare rau ca nu imi mai amintesc exact unde) o fraza: „Cred ca lumea a fost prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la " doi" mi s-a parut ideala!”. Ma caracterizeaza in totalitate alaturarea asta de cuvinte.
Cred ca lumea a fost prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la " doi" mi s-a parut ideala!
Imi voi face cuiburi in cer
Multe cuiburi
Unul de sedere in liniste
Altul de visare
Altul de nemarginire, in care sa ma invartesc in dans pana ajung iar la susul, la inaltul din adancuri...
Unul mare, pentru mai multe pasari, unde sa ne bucuram de soare si zile
Altul, tot mare, tot pentru mai multi, in care sa citim stelele licarind peste mari... Din lumina lor sa aducem in jos peste campuri si munti, raze de vis, dezlegandu-le semnele
Si un cuib de curcubeu, in care sa-mi umplu clipele de Frumusete.
Si inca altele
Cate oare? Nu stiu, voi vedea ce voi vedea...
Umblasem asta-noapte pe intuneric. Pasisem incet, sa nu tremur stelele...
Fusese o calatorie nebuna printre visele altora si imi lasasem acasa focul, sa nu-i tulbur prea tare. Oricum, le cantasem ceva-ceva, inainte de culcare.
Ascultasem suspinele lumii si acum ma intorceam sa privesc cresterea zorilor.
Asteptam si din cand in cand pe obraz ma stergeam...
Si cum stateam pe piatra mea draga, una mare si buna sclipind albastriu in lumina de luna, mi-a cazut asa, nu se stie de unde, un flutur zbatandu-mi-se pe palmele ude.
Cu aripi azurii-aurii, se straduia sa se adune, dar praful cel fin de pe aripi se udase. Fluturul, obosit, pe o aripa se lasase.
L-am privit si-am suflat peste el. Usor, sa nu-l tremur...
S-a scuturat putin, s-a desfacut albastriu si era gata sa zboare. Si atunci am zarit firul mic, aurit, agatat de picioare... Fluturele meu era fluture fugar-zburator...
Am suflat inca o dat si l-am tremurat. Nu era sa il las sa plece asa. Nu degeaba ajunsese la mine. Si atunci m-am uitat mai bine.
Era o femeie-fluture. Foarte tanara, foarte... Speriata de viata, nestiutoare inca de moarte.
Mi-a venit asa, ca din cer, dar stiuse sa vina ea singura. Si acum mi se zbatuse un pic in palme. Se asezase apoi, obosita, pe o aripa azuriu-aurita.
Am mai suflat un pic, am tremurat-o usor, cat sa se incalzeasca. Apoi am presarat praf de stele pe ea ca sa creasca.
Si a crescut, cat sa stea in picioare, in fata mea, ca o femeie ce era. Cu aripi azurii-aurii.
Am stat amandoua pe piatra si-am povestit asa, ca fetele. Povestea ei, la fel ca a atator fluturi-femei... Lantisor de aur de picior, sa nu plece prea departe in zbor.
- Ce vrei, flutur? am intrebat.
- Ce vreau? Sa zbor...
- Zboara, atunci!
S-a uitat la mine ciudat. "Nu vezi..." si s-a intors spre lantul auriu. Atunci si-a dat seama ca de picior avea prins doar un capat. Celalalt era undeva, in iarba...
A tremurat singura din aripile aurii-azurii. Aromea dulce, a levantica si a fan cosit. Inca sunt pline de parfumul campiilor aripile femeilor-flutur-copii...
As fi putut sa-i ofer loc destul aici, pe piatra cea calda si vie. Dar inca ii este sa zboare... abia acum stie.
O sa vina din cand in cand, sa scuturam sacul, sa scoatem de acolo ata si acul, sa croim drumuri de zbor... Lantul auriu, legat de picior, va fi taiat. Dar asta cere mult tremurat. Inca e devreme. Inca se teme.
Dar va veni...
Pentru ca nu poti tine legati femei-flutur-copii...
Ori mor, ori reusesc sa iasa, in zbor.
.jpg)