Si totusi... a fost un om bun...

Ma redescopar... Ma uit la mine si imi dau seama ca nu voi putea raspunde niciodata la banala intrebare “cine esti?”. Am ametit sa tot caut binele si sa nu il gasesc. Uneori mi se mai spune ca nici macar nu am intrat in adevarata viata. Ajung la concluzia ca este mai bine sa traiesc din iluzii.
Verdele orbitor al unui camp de iarba fictiv, sarutul ce a inceput si nu s-a mai terminat, cei doi care au plecat si s-au intors, albastrul apei ce curge nestingherita din robinet, pixul ce numai are cerneala dar continua sa scrie, prietenii ce nu se uita.
Sunt cuvinte, doar cuvinte ce contin litere. La final dupa ce vom muri va iesi la iveala adevarata caracterizare. Doar ca atunci doar pamantul si viermii ne vor mai putea cataloga. Si totusi … a fost un om bun....
Privind in jurul meu, inconjurata de oglinzi la tot pasul am sa gasesc aceeasi imagine din diferite perspective … iar la un punct am sa realizez ca visul meu de o viata s-a sfaramat in mii de bucatele care acum reflecta imaginea cruda a realitatii
Si  totusi nu cred ca asta era realitatea, cred ca era doar golul din subconstientul meu Nu sunt sigura daca sunt eu sau sunt reflexia mea … daca sunt intre bine si rau, intre realitate si fictiune, intre intuneric si lumina …
Realitatea invinge dorinta. Verdele incepe sa isi piarda din culoare. E un fel de film alb negru cu distorsiune de imagine. Ar trebui sa ne placa, ne place sa aducem trecutul in prezent.Ne place sa credem ca nu suntem manipulati de niciun fel, iar in cazul in care avem impresia ca am facut ceva impotriva vointei noastre , dam vina pe liberul arbitru.
Ma regasesc… ma integrez in propria-mi viata. Descopar ca momentan am o viata linistita. Si totusi totul intarzie cu o secunda, haosul continua sa isi faca de cap. Monotonia continua, eu continui sa scriu pe acest blog, desprinsa de realitate. Peste tot, doar întunericul.
Si ma intristează prima raza de lumina care imi aminteste ca ziua de ieri a trecut si incepe alta. Este un ciclu continuu, si  totusi pentru noi un ciclu finit, un ciclu care se termina si nu o mai ia niciodata de la inceput. Astazi m-am pierdut in aberatii. Nu luati in seamă postul de astazi. Cititi-l pe urmatorul.
Acum astept zambetul ..., zambetul ce da culoare vietii si viselor noastre.
Neatenta de mine! abia acum imi dau seama ca nu are titlu. Oare cum voi numi acest post.. Am impresia ca toate posturile mele sunt la fel, doar ca difera circumstanta.
Incapacitatea omului, suferinta lui interna, bucuriile lui, viziunile lui, vorbele, cuvintele, faptele. Toate ne definesc ca si om. Doar ca uneori ne aflam pe stradă si suntem urmariti de o umbra. O umbra ce totusi nu face nimic, doar ne priveste. Dar simpla ei prezenta ne indeamna sa facem lucruri.
Oglinzile ce se afla in jurul nostru, reflexia lor, ne spun noua ce suntem. Si in final… va intreb. Ce suntem ? Pentru ca eu uneori cand ma privesc in oglinda se intampla sa nu vad nimic. Si atunci ma intreb… exist ?
Da existi … imi raspunde ea.
Fiecare moment trait … diferit de cel care urmeaza.