TELEFON PESTE MOARTE

Un coridor lung desparte sectia de terapie intensiva de cea de nasteri. In timp ce o viata se duce in tacere dupa un chin indelung o alta viata isi striga prezenta. Viata si moartea, fiinta si nefiinta sunt legate de un coridor lung pe care trec amestecate agonia si extazul.

Un suflet pleaca in umbra. Departe de lumea pe care noi printr-un act verbal de luare in posesie o numim “a noastra”, “printre barbari meteoriti”.  Poate se naste din nou la cativa pasi, mai incolo, dupa ce treci de coridorul ingust.

Martor neputincios, priveam cum un cuplu isi lua ramas bun dupa 47 de ani intr-un drum parcurs impreuna. Am inteles ce este iubirea. Iubirea simpla, iubirea care nu are nevoie de prea multe metafore.  Sa stai la capul omului iubit intr-o camera sterila de spital, sa-i numeri cu spaima fiecare incercare disperata de a respira. Sa-l privesti indelung constientizand ca sunt ultimele momente in care il vei mai auzi, vedea, in care -i vei mai simti caldura respiratiei. In care poate va reveni din haul in care a cazut si-ti va rosti pentru o ultima oara numele. O singura data, pe un totdeauna numarat in viata de om.  Vor fi momente in care ea isi va gasi cu greutate drumul de acum singur.  Vor fi zile in care viata i se va parea insipida. Cu siguranta va fi mereu o tresarire.Am simtit toate astea... m-am simtit neputincioasa in fata vietii, dar mai  ales a mortii, care nu iarta..

Dar mai presus de toate acestea, mai adanc decat putem noi sa pricepem este faptul ca ai avut sansa sa intalnesti un om pereche, un suflet bun ce te-a cunoscut in momente de viata, bune, rele asa cum sunt ele. Si poate asta este acea unitate despre care vorbesc inteleptii lumii.

 Eu cu tine.  Poate asta este magia iubirii. Ca ai langa tine pe cineva caruia ii pasa. Simplu, fara artificii. Poate asta este masura oricarei iubiri. Faptul ca iti pasa, ca te doare. Nu-ti pasa deci nu iubesti.

Si am sa-mi strang de fiecare data  iubirea in brate ca si cand ar fi ultimul moment ce ne este noua permis.

Pentru ca intre fiinta si nefiinta, intre iubire si neiubire sta simplu, fara ornamente verbul “a-ti pasa”.

Se zice ca timpul trece... timpul nu trece niciodata...noi trecem prin timp.Toti sintem in vizita in acest moment si loc...traim in iubire plecam in lumina sa fim printre stele...iar daca si dupa moarte oamenii iubesc, atunci noi vom  iubi la infinit....!

Si totusi... a fost un om bun...

Ma redescopar... Ma uit la mine si imi dau seama ca nu voi putea raspunde niciodata la banala intrebare “cine esti?”. Am ametit sa tot caut binele si sa nu il gasesc. Uneori mi se mai spune ca nici macar nu am intrat in adevarata viata. Ajung la concluzia ca este mai bine sa traiesc din iluzii.
Verdele orbitor al unui camp de iarba fictiv, sarutul ce a inceput si nu s-a mai terminat, cei doi care au plecat si s-au intors, albastrul apei ce curge nestingherita din robinet, pixul ce numai are cerneala dar continua sa scrie, prietenii ce nu se uita.
Sunt cuvinte, doar cuvinte ce contin litere. La final dupa ce vom muri va iesi la iveala adevarata caracterizare. Doar ca atunci doar pamantul si viermii ne vor mai putea cataloga. Si totusi … a fost un om bun....
Privind in jurul meu, inconjurata de oglinzi la tot pasul am sa gasesc aceeasi imagine din diferite perspective … iar la un punct am sa realizez ca visul meu de o viata s-a sfaramat in mii de bucatele care acum reflecta imaginea cruda a realitatii
Si  totusi nu cred ca asta era realitatea, cred ca era doar golul din subconstientul meu Nu sunt sigura daca sunt eu sau sunt reflexia mea … daca sunt intre bine si rau, intre realitate si fictiune, intre intuneric si lumina …
Realitatea invinge dorinta. Verdele incepe sa isi piarda din culoare. E un fel de film alb negru cu distorsiune de imagine. Ar trebui sa ne placa, ne place sa aducem trecutul in prezent.Ne place sa credem ca nu suntem manipulati de niciun fel, iar in cazul in care avem impresia ca am facut ceva impotriva vointei noastre , dam vina pe liberul arbitru.
Ma regasesc… ma integrez in propria-mi viata. Descopar ca momentan am o viata linistita. Si totusi totul intarzie cu o secunda, haosul continua sa isi faca de cap. Monotonia continua, eu continui sa scriu pe acest blog, desprinsa de realitate. Peste tot, doar întunericul.
Si ma intristează prima raza de lumina care imi aminteste ca ziua de ieri a trecut si incepe alta. Este un ciclu continuu, si  totusi pentru noi un ciclu finit, un ciclu care se termina si nu o mai ia niciodata de la inceput. Astazi m-am pierdut in aberatii. Nu luati in seamă postul de astazi. Cititi-l pe urmatorul.
Acum astept zambetul ..., zambetul ce da culoare vietii si viselor noastre.
Neatenta de mine! abia acum imi dau seama ca nu are titlu. Oare cum voi numi acest post.. Am impresia ca toate posturile mele sunt la fel, doar ca difera circumstanta.
Incapacitatea omului, suferinta lui interna, bucuriile lui, viziunile lui, vorbele, cuvintele, faptele. Toate ne definesc ca si om. Doar ca uneori ne aflam pe stradă si suntem urmariti de o umbra. O umbra ce totusi nu face nimic, doar ne priveste. Dar simpla ei prezenta ne indeamna sa facem lucruri.
Oglinzile ce se afla in jurul nostru, reflexia lor, ne spun noua ce suntem. Si in final… va intreb. Ce suntem ? Pentru ca eu uneori cand ma privesc in oglinda se intampla sa nu vad nimic. Si atunci ma intreb… exist ?
Da existi … imi raspunde ea.
Fiecare moment trait … diferit de cel care urmeaza.

LA JUMATATEA VIETII

Mi-am inteles parintii cu adevarat, doar cand le-am calcat pe urme si inca nu am reusit sa le multumesc suficient pentru tot ce-au facut pentru mine.

Am dedus ca darul cel mai pretios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.

Am simtit ca a fi mama este o minune cu greutate mare, iar copiii sunt primele minuni ale minunilor.

Am vazut ca bunatatea este vulnerabila pe pamant, dar apreciata de sfinti.

Am observat ca si iubirea are scara de valori diferite, dar rucsacul ei merita carat in spate toata viata, chiar daca e greu.

Am vazut ca sinceritatea nu aduce intotdeauna bucurii, dar mai are inca sustinatori rataciti.

Am observat ca bucuriile daca nu sunt impartite nu sunt bucurii.

Am vazut ca toate darniciile au efect de bumerang.

Am dedus ca experientele vietii rumegate in timp nasc boabe de intelepciune pe care Biblia ne-o ofera gratis.

Am inteles ca numai diferenta dintre caracterele omenesti stimuleaza progresul.

Am observat ca bolovanii vietii nu sunt imobili, daca puterea crezului nu schiopateaza.

Am inceput sa simt cu adevarat gustul fericirii, cand grauntele intelepciunii mele au intrat în faza de coacere.

Am simtit ca iubirea are puteri magice si dincolo de viata.

Am dedus ca pentru a escalada piramida vietii cu bine trebuie sa ma hranesc cu painea inteleptului.

Am urat fara sa vreau oamenii fara norme morale sanatoase, dar mi-am dat seama ca si eu fac parte din turma Domnului.

Am invidiat oamenii bogati spiritual si pacea inimii lor, dar nu si renuntarile lor lumesti.

Admir plangand bucuriile performantelor omenesti si sacrificiul lor nebanuit, dar sunt atat de departe de ele.

Am observat ca darurile caracterelor omenesti sunt diferite ca sa ne inteleptim unii pe altii.

Am observat ca fara vrerea lui Dumnezeu suntem nimic, dar El ne-a iubit mult dand lumii viata cu miracolele ei surprinzatoare.

Cred in Dumnezeu pentru ca nu l-am vazut, dar l-am simtit.

Am dedus ca oceanul purificarii spirituale este singuratate ingenunchiata in credinta.

Am simtit ca fara durere nu as intelege bucuria lipsei ei.

Am observat ca in turma Domnului se inmultesc lupii, nu oile.

Am dedus ca atat de cumpatata este toata creatia Domnului, incat ametesc gandindu-ma la scopul ei adevarat.

Am invatat de toate, ca sa-mi dau seama ca nu stiu mai nimic.

Am iubit, am urat, am iertat,

Am sa primesc ce-am dat...

inceputul

Visez enorm, colorat in dementa, am in vis senzatii pe care nu le incerc  niciodata in realitate, Mi-am notat sute de vise de-a lungul anilor, dintre care unele se repetau convulsiv, tarandu-ma pe sub aceleasi furci caudine ale  rusinii , si urii si singuratatii...Sigur, se spune ca scriitorul pierde cu fiecare vis povestit cate un citittor, si nu numai se spune, chiar asa e! Visele plictisesc intr-o povestire fiind doar o metoda  comoda si invechita de punere in abis. Rareori un vis este semnificativ pentru celelalt... sunt, e clar , un prozator de ocazie. Meseria mea de baza n-as putea spune ca e anosta si imi place sa cred  ca e ceea ce mi se potriveste cel mai bine. Si imi place sa-i cunosc foarte bine toate trucurile... Trucurile scrisului insa, ma lasa rece...Toate au un inceput. Sunt convinsa ca in viata, ca si in fictiune, inceputul da tonul.Ba chiar si in nebunie. Imi amintesc cum a inceput s-o ia razna un fost prieten al meu:):

"M-am urcat in tramvai ca sa merg la o cunostinta. Din cauza frigului, geamurile erau aburite. In fata mea statea o femeie cam de la tara, intr-o canadiana maro, murdara si cu o broboada verde. N-as fi observat-o daca nu ar fi ridicat mana sa stearga geamul aburit cu mana inmanusata grosolan...Tocmai ma uitam pe geam prin pata devenita transparenta, cand tramvaiul a intart in pasaj si pata s-a facut neagra-smoala pe fondul alb al restului de geam aburit.Ei bine, ce crezi? Pata reproducea perfect profilul lui Goethe din cunoscuta umbra chinezeasca.Totul era acolo: nasul drept,pornind direct din fruntea oblica, peruca terminata cu codita, buze ferme, barbia rotunda..." O luase razna:)))

Dar visul meu... poate ca in alta zi am sa-l astern aici...

Franturi... de gand

Am frant o fila din viitor in mii  de bucati... si-as vrea sa scriu pe fiecare... numele celor care m-au dezamagit...atunci cand m-am nascut, in ziua casatoriei,ieri si in cealalta viata.... Nu reusesc sa scriu nici macar un nume...
Incerc sa-mi amintesc numele celor pe care i-am deceptionat fiindca m-am nascut, fiindca nu mi-am sarbatorit majoratul, fiindca am spus da mariajului... Fiindca m-am incapatanat sa iubesc, sa daruiesc, sa exist...adun franturile albe... ma chinui sa reconstruiesc deziluziile...
MULTI DINTRE NOI ISI PETREC INTREAGA VIATA FUGIND DE SENTIMENTE, CU CREDINTA GRESITA CA NU POT SUPORTA DUREREA. INSA DEJA AU FACUT-O!
CEEA CE NU AU FACUT ESTE SA SIMTA CEEA CE SUNT DINCOLO DE DURERE...Khalil Gibran

in cautarea focului...

In cautarea focului am pornit prin frig.

Mi-e frig si noapte si imi vreau iar soarele. Ma cant si ma plang pe dinauntru si pe dinafara dupa soarele meu. Cumva s-a dezlanat si s-a varsat lumina… Mi-e dor de ea si ma cutremura gandul ca s-ar putea stinge cumva jarul asta si flacara primita de la soare mai demult. M-am tot batut cu vanturile si flacara mi s-a facut mai mica.

Ma duc sa-mi caut focul, ca mi-e frig…

Merg si-mi ingheata mainile. Se inrosesc de frig. Dar trebuie sa le tin afara, sa desir ceata groasa din fata mea. Mi-e o ceata laptoasa si cenusie si deasa de tot. In ea tremura multe ganduri si ma trag in toate partile. Ma clatina si ma vor inauntrul lor acolo, in desisul ala de intrebari si frecusuri ale mintii mele. Ici si colo, noduri groase, ca niste funii – temerile din ultimele zile, fricile, povestile cenusii de mai demult…

Ma uit la cer, abia il vad din ceata. Si nu-mi vad stelele mele, cele care imi cantau pana de curand. Nu-mi vad luna, de care stiu c-ar fi sa fie plina in noaptea asta.

Merg  inainte si ma ud la picioare. Asa mi-a fost dintotdeauna, mereu m-am udat si mi-a fost frig la picioare… Doar incaltarile de munte cele lasate acasa, vor fi fost bune, dar… Am plecat asa ca m-am simtit: desculta si dezbracata. Si crezand nebuneste in foc…

Merg si nu vad nicio carare, niciun drum. Unde e muntele meu? Imi cant incet, ca unui copilas in leagan. Mi-e mai usor asa. Mi se arata toate mai prietene.

Oboseala ma poate adormi si frigul ma poate amorti. Intr-un fel sunt ca fetita cu chibriturile, doar ca am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, sa-i sorb fumul sacru. Si sunt in mers, in drum, in cautare. Nu am ramas intre ziduri vechi de case.

Sunt in alta poveste. Ma duc sa-mi gasesc focul, sa-mi hranesc si sa-mi cresc flacara. Ca sa nu-mi mai fie niciodata frig…

TRIPTIC BANAL

Plouă...
Pe trotuarul negru felinarul desenează
O enorma violetă —
Violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
Chipul ei oval şi palid
De nocturnă şi cochetă
Magdalenă

Ref : Nu ştiu cine eşti
Şi nu ştiu cine sunt —
Atât mai bine.
Hai cu mine...
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefacându-ne-ntr-un bloc —
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.

Plouă...
Pe trotuarul negru paşii ei se-ncrucişează
Cu grăbiţii paşi ai celor ce-o privesc
Şi-apoi dispar.
Si tăcuta Magdalenă
Se strecoară ca noroiul
Ce dispare în canalul deschis larg langă trotuar!

Ref : Nu ştiu cine eşti
Şi nu ştiu cine sunt —
Atât mai bine.
Hai cu mine...
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefacându-ne-ntr-un bloc —
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.

N-are vreme s-o-nsoţească nimeni,
Nimeni n-are vreme
S-o mai cheme...
Plouă, plouă printre case
Şi trotuarul ud sclipeşte.
Ca o candelă aprinsă
La icoana Magdalenei păcătoase.

DACA NICI UNUL DIN ADVERSARI NU CEDEAZA , INSEAMNA CA AMANDOI  SUNT VICTIMILE ACELEIASI ERORI...